Lumânare

Am urmărit reportajul făcut de Recorder despre rețeaua bine organizată și funcționând pe lângă legi din cadrul Bisericii Ortodoxe Române. La sfârșit eram cu ochii-n lacrimi, pentru că mi-am amintit de conceptul de „rană morală” („moral injury”) și m-am gândit câte astfel de răni or fi colcăind pe piciorul nostru de plai și gura noastră de rai.

Rana morală este suferința cu care rămânem dacă participăm activ sau asistăm fără a interveni la acte care sunt împotriva credințelor și valorilor noastre morale. Un exemplu punctual: la proba de geografie de la bacalaureat am luat cu câteva zecimi de punct mai mult decât aș fi meritat fiindcă am beneficiat de consultările în grup făcute în sala unde am dat examenul atunci când profesorii supraveghetori au ieșit din clasă. Încă am o senzație de „câh!” când îmi amintesc de asta, și nu e singurul „câh!” pe care-l duc cu mine. Pot avea compasiune pentru cea care eram în acele momente și am folosit acele experiențe pentru a învăța să fac lucrurile mai în acord cu valorile mele, dar ceva tot mai rămâne nerezolvat și doar de curând am găsit o explicație pentru asta.

Esther Perel si Jack Saul, care au multă experiență de lucru terapeutic cu oameni care suferă de răni morale în urma participării la războaie, spun că, pe lângă necesitatea de a se vindeca la nivel individual, oamenii aceștia servesc și un rol esențial în societate: ei sunt cei care nu ne lasă să ignorăm că la nivel social se întâmplă ceva dăunător și ne pot susține motivația să facem schimbări înspre bine. Iar pentru asta e necesar ca ei să-și spună poveștile în public. Mergând tot pe exemplul războaielor, chiar dacă nu suntem în acord cu violența și cu distrugerea unor vieți și a unor comunități, poate că în mod obișnuit ne putem spune „e nasol, dar așa a funcționat omenirea mereu”, „e trist, dar noi aici avem alte probleme”, „păcat de oamenii ăia, dar de ce n-au făcut și ei ceva să se apere?” șamd. Însă după ce ascultăm pe cineva povestind despre coșmarul pe care îl trăiește amintindu-și cum a omorât oameni care nu-i făcuseră niciun rău sau cum a asistat neputincios la un masacru, e mai greu să ne distanțăm complet de subiect. Poate începem să includem și atitudinea față de războaie și diplomație între criteriile pe baza cărora ne votăm politicienii. Poate găsim un mod de a ne folosi resursele (cunoașterea, abilitățile, timpul, posesiunile materiale) prin care să avem măcar o mică contribuție la o schimbare spre o lume un pic mai pașnică. Poate pur și simplu suntem mai blânzi cu câte-un bătrân care mereu ne-a părut nesuferit, iar acum ne e mai ușor să ne imaginăm că duce în sine poveri emoționale din războiul în care a participat și să-i acordăm compasiune.

Revin la noi și la rănile noastre morale. Mă întreb cum ar fi dacă ortodocșii care cred cu adevărat în valorile creștine ar vorbi cu voce tare despre frământările lor interioare în contextul susținerii unei instituții care are rol major în promovarea unei vieți morale și ai cărei reprezentanți nu respectă legile societății în care funcționează. Mă întreb cum ar fi dacă unii oameni realmente competenți și dornici de a rezolva probleme ar spune cu voce tare cum trăiesc cu faptul că au primit locuri de muncă sau proiecte nu pe baza competențelor lor, ci pe baza pilelor, sau că au acceptat să fie în roluri care implicau conflicte de interese. Mă întreb cum ar fi dacă cei care erau adulți pe vremea comunismului ne-ar povesti tuturor despre cum se simțeau să știe că un cunoscut era securist sau turnător la Securitate și să nu-l poată confrunta pentru răul pe care-l făcea.

Sunt destul de sigură că și astfel de răni se află printre rădăcinile profunde ale stratului de anxietăți, depresii, adicții și alte manifestări simptomatice care ne fac viața mai grea și la nivel individual, și familial, și social. Dacă vom reuși să vindecăm câte ceva din ele, o parte din această vindecare o putem face doar împreună, vorbind despre compromisurile morale pe care le-am făcut chiar noi înșine și despre cum trăim acum cu ele.