Limite sănătoase – relaţii sănătoase

ziduriAm asistat în ultima vreme la nişte întâmplări cu un câine, care mi-au stârnit nişte gânduri despre graniţele pe care le punem în relaţie cu alţi oameni şi cu noi înşine.

Max e un câine-lup care trăieşte într-o curte din spatele clădirii de birouri în care lucrează stăpânii lui. Spaţiul lui e mic, îngrădit, nu are companie mai deloc, iar când plouă toată curtea lui se transformă în mocirlă; are o cuşcă, dar de obicei jumătate din ea e ocupată de tava lui pentru mâncare. De luni întregi, Max caută şi găseşte moduri de a evada. A reuşit de câteva ori să sară gardul, iar alteori să îl spargă. Cum evadează mai ales atunci când plouă, iese plin de noroi şi murdăreşte scările, uşa clădirii şi pereţii pe lângă care se adăposteşte. Problema a fost de curând rezolvată, sau cel puţin aşa pare din perspectiva oamenilor: au construit un gard mai înalt şi mai solid. Despre cât de mult e asta o rezolvare pentru Max îţi poţi da seama când îl vezi ce pleoştit stă când e singur şi cât scheaună pentru atenţie când se apropie cineva de curtea lui.

Nu cunosc povestea completă. Nu ştiu de ce e important pentru stăpânii lui Max să îl ţină acolo (rol de pază nu prea văd să aibă, fiindcă nu ar avea cum să ajungă la cine ar încerca să intre în clădire), aşa că nu îmi permit să îi judec (deşi am fost tentată să fac asta când am ajuns la concluzia că lui Max i-ar fi mai bine altundeva, unde să se poată mişca în voie şi să aibă cu cine interacţiona).

La fel, caut să observ fenomenul similar la oameni mai degrabă cu compasiune şi curiozitate decât cu judecată. Te invit şi pe tine să faci la fel. Hai să vedem cât de bine ne descurcăm cu asta.

Când un copil se comportă altfel decât ne aşteptăm, ce facem: căutăm să înţelegem nevoia din spatele comportamentului lui, sau îi impunem nişte reguli mai stricte?

Când perechea noastră pare să nu ne mai dea la fel de multă atenţie ca înainte, cum acţionăm: căutăm să aflăm cauza schimbării, sau îi pretindem să revină la felul cum se purta înainte, ba poate chiar şi să-şi limiteze atenţia pe care o acordă altor oameni sau unor activităţi?

Când angajaţii noştri nu au rezultate destul de bune, ce facem: căutăm moduri de a-i sprijini să lucreze mai bine, sau îi mustrăm / le reducem beneficiile / le stabilim obiective mai înalte?

Când noi înşine nu funcţionăm prea bine, cum ne purtăm cu noi: căutăm să ne conştientizăm nevoile şi să le împlinim, sau facem militărie cu propria persoană ca să „ne aducem pe drumul cel bun”?

Oameni diferiţi vor avea preferinţe diferite pentru a răspunde la aceste întrebări. Eu consider că avem şanse cu atât mai mari pentru relaţii sănătoase şi pentru rezolvări durabile ale problemelor, cu cât mai mult reuşim să răspundem nevoilor celor în cauză (atât ale celelorlte persoane, cât şi ale noastre). „Gardurile” în sine nu sunt dăunătoare; ele îşi au rolul lor – de protecţie, de delimitare. Însă deseori ceea ce facem este să înălţăm şi să întărim gardurile, în loc de a le lărgi, de a le face mai flexibile sau chiar de a le dărâma. În plus, deseori preferăm să punem garduri fie în jurul altcuiva, fie în jurul nostru, în loc să trasăm limite în spaţiul dintre noi şi celălalt (lucru care ne-ar ajuta să împărţim echitabil acest spaţiu, în loc să îl închidem pe unul dintre noi). Poate fiindcă doar aşa am învăţat să facem; poate fiindcă e soluţia cea mai uşoară pe moment; poate fiindcă ne temem de ce s-ar întâmpla dacă am lăsa garda (sau gardul?) jos.

Tu în ce situaţii întăreşti „gardurile” din viaţa ta? Care sunt nevoile tale în acele momente? Care crezi că sunt nevoile celorlalţi implicaţi? Ţinând cont de aceste nevoi, există alte moduri în care ai putea aborda situaţiile respective?

Te invit să îţi găseşti propriile răspunsuri la aceste întrebări şi îţi doresc multă sănătate… relaţională!

Text publicat în 03-03-2014