Cu ochii mari, Omul

În oglindăCu câţiva ani în urmă, am asistat la proiecţia unui film numit „Cu ochii mari, Himalaya”. Doi alpinişti îşi prezentau în el povestea escaladării unui munte. Unul dintre ei ajunsese în vârf. Celălalt nu – din cauza unor probleme de sănătate alesese să se oprească cu puţin înainte de a-şi atinge ţinta.

Cei doi alpinişti au fost în sală la proiecţie şi ne-au vorbit despre această experienţă a lor. Am plecat de acolo cu un amestec de emoţii profunde, toate iscate de felul în care cel de-al doilea şi-a spus povestea. Povestea unei înfrângeri, i-am putea spune din exterior, măsurând obiectiv diferenţa dintre ce şi-a propus şi ce a obţinut. Povestea unui învingător, i-am putea spune din altă perspectivă, fiindcă a supravieţuit unei încercări grele, fiindcă a parcurs un traseu lung şi dificil, fiindcă nu s-a lăsat ucis de propria ambiţie, fiindcă se arăta în faţa noastră autentic, asumându-şi propria poveste. Povestea unui Om, care a ţintit spre limita de sus a muntelui şi a ajuns la una din propriile lui limite. Şi oare nu e aceasta, în esenţă, povestea fiecărui Om?

Omul creşte pentru că ţinteşte mereu mai sus. Cunoaştere mai multă, mai riguroasă. Emoţii mai profunde, mai intense. Mai multă flexibilitate, autenticitate, spontaneitate, creativitate. Mai bine, mai eficient, mai echitabil. Mai în contact cu realitatea. Mai în contact cu propriile vise. Mai în contact cu ceilalţi. Mai în contact cu propriul sine. Mai rezistent la frustrare. Mai curajos. Mai graţios. Mai maiestuos. Mai smerit. Mai tolerant. Mai ferm. Mai înţelept. Mai activ. Mai relaxat. Mai împăcat. Mai răbdător. Mai muncitor. Mai seducător. Mai jucăuş. Mai cum sau mai necum, mereu pe drumul către-un ideal.

Şi vine-un moment când vremea se strică, iar traseul nu mai e cel la care Omul se aştepta. Poate că îi moare cea mai dragă fiinţă. Poate că e părăsit, trădat, abuzat chiar de către oameni în care a crezut. Poate că îşi pierde bucăţi din corp sau minte într-un accident sau din cauza bătrâneţii. Poate că se îmbolnăveşte de o boală căreia medicina încă nu-i ştie leacul. Poate că se îmbolnăveşte de întrebări existenţiale cărora nu le găseşte răspuns. Poate că se întâlneşte nas în nas, chiar în propriul sine, cu demonii pe care îi căuta în alţii.

Şi cum să nu te-nduioşeze fragilitatea Omului în astfel de momente? Cum să nu-i înţelegi opinteala de a merge mai departe exact pe traseul plănuit, deşi acel traseu nu mai există acum? Cum să nu-i admiri curajul de a-şi recunoaşte limitele? Cum să nu plângi cu el pentru pierderile lui şi cum să nu-l adăposteşti în braţele tale când îl vezi tremurând de frică? Cum să nu te înfurii pe nedreptăţile pe care le face, precum şi pe cele care i se fac? Cum să nu îi arăţi frumuseţea pe care-o vezi în el? Cum să nu râzi în hohote când se copilăreşte împreună cu tine şi cum să nu te bucuri când îi strălucesc zâmbete în priviri? Cum să nu-l dojeneşti când îţi greşeşte şi cum să nu-i ceri iertare când îi greşeşti? Cum să nu te-nflăcărezi cu el când îşi creează propriul traseu în locul celui pierdut sau în locul celor existente în care nu se mai regăseşte? Cum să nu simţi că sunteţi două picături ivite din acelaşi izvor, indiferent că numeşti acel izvor Dumnezeu sau Big Bang?

Şi cum să nu-ţi dai seama că acest Om eşti şi tu, şi că doar oferindu-ţi ţie însuţi o astfel de dragoste o vei putea oferi şi altora, de la Om la Om?

Text publicat în 29-05-2014